Incerc sa ajung sa-i vad cam o data la doua saptamani. Imi sunt tare dragi. Imi dau o stare de bine si imi mai alina dorul de casa. Iar lor li se lumineaza fata de fiecare data cand ma vad. Si parca mai uita de greutatea anilor. Avem mereu aceleasi discutii: isi amintesc de tineretea lor, de verile pe care le petreceau la mine, la tara, ma intreaba ce mai fac ai mei, ce mai face frate-meu. Apoi, se enerveaza un pic pe faptul ca nu ii mai suna mai nimeni si ca “numai ei dau telefoane”. Isi amintesc iar de vremurile in care erau tineri si aveau casa plina de oaspeti.
Apoi, tanti Maria se intristeaza un pic: isi aminteste ca din cei 8 frati cati erau au mai ramas doar ea si inca doua surori. “Of, nu ai avut parte de tactu-mare. S-a dus de tanar. Ce s-a mai bucurat cand te-ai nascut!” Apoi, cu o durere si mai mare povestete cat e de crunt sa iti ingropi amandoi copiii.
Intre timp, unchiu’ Vasile incepe sa scotoceasca pe unde stie el si apare cu fructe, biscuiti sau ciocolata. Iar de fiecare data are grija ca bomboniera de langa televizor sa fie plina cu bomboane de menta sau de fructe. “Ca sa aiba fata cand vine pe la noi”. Si trebuie sa mananc de toate ca altfel e suparare mare.
Ieri dimineata i-am gasit la masa. De cand ii stiu micul lor dejun se compune din paine cu unt si branza, oua fierte si o cana mare de ceai cu o lingura de zahar si multa zeama de lamaie. S-au reorganizat rapid incat sa incap si eu intre ei ( e o mare jignire sa nu vrei sa mananci).
Dupa masa, tanti Maria m-a luat de-o parte si, cu o timiditate specifica ei, mi-a spus:
“Vecinica mi-a zis ca te place tare mult. Vrea sa te prezinte nepotului ei. Sa stii ca are masina si apartament in Bucuresti. E cu 2 camere. Si e avocat ca si tine. Eu i-am spus ca trebuie sa vorbesc mai intai cu tine. Sa stii ca e baiat bun, mama.”
Sunt unchii mei de 88 de ani. Sunt oaza mea din Bucuresti.
{ 1 trackback }